Groapa fără fund de lângă Cluj care îți poate face adolescentul să iubească cititul

Am dat peste cartea asta aproape din întâmplare și recunosc că, la început, m-a oprit titlul. O groapă fără fund, undeva lângă Cluj, ascunsă într-o fabrică abandonată. Suna a legendă spusă în pauza mare, genul de poveste pe care o repeți ca să-ți sperii prietenii.

Numai că în spatele acestei imagini stă ceva mai serios decât o simplă sperietoare. E vorba de debutul literar al unui tânăr din Câmpia Turzii, scris pe limba generației lui, despre exact lucrurile care îi frământă pe adolescenți. Despre frica de necunoscut și despre nevoia, atât de puternică la vârsta asta, de a conta pentru cineva și de a avea alături prieteni pe care chiar te poți baza.

Dacă ai acasă un puști de gimnaziu sau de liceu care preferă ecranul telefonului în locul unei cărți, stai puțin. Povestea asta s-ar putea să fie fix cârligul pe care îl tot căutai.

Și încă ceva, înainte să intrăm în poveste. Întrebarea din titlu nu e doar o figură de stil. Chiar are sens să te întrebi de ce ar petrece adolescentul tău câteva ore cu o groapă fără fund inventată de un alt adolescent. Răspunsul, o să vezi, nu e chiar atât de simplu pe cât pare.

O fabrică abandonată, trei puști și o legendă urbană

Totul pornește banal, aproape jenant de banal, și tocmai de asta funcționează. Mihai are 13 ani și locuiește într-o localitate mică, undeva aproape de Cluj-Napoca. Își petrece weekendurile cu doi prieteni într-o fabrică părăsită, locul lor secret, acolo unde nimeni nu vine să le spună ce să facă.

În colțul unei încăperi se află o groapă. Despre ea se spune că ar fi înghițit cândva un polițist, în timpul unei ședințe, și că de atunci omul nu a mai fost văzut. Băieții aruncă monede în ea ca să audă când ating fundul, însă nu se aude niciodată nimic. Groapa pur și simplu nu are fund, sau cel puțin asta zice legenda cartierului.

Într-o zi de vară, după ce mamele i-au trimis afară de la calculator, copiii ajung din nou acolo. Apare poliția, prietenii lui Mihai fug pe geam, iar el rămâne în urmă. Se împiedică, se lovește la cap și, când își revine, simte că nu mai e stăpân pe propriul corp.

O forță îl trage spre groapă. Nu spre margine, ci înăuntru. De aici, cartea nu mai seamănă deloc cu o după-amiază plictisită de vacanță. Mihai cade, dar nu moare. Un câmp electromagnetic îi atenuează căderea, iar la capătul gropii descoperă o ușă uriașă și un bătrân ciudat care bea ceai și citește o carte veche.

Mi-a plăcut că autorul nu se grăbește să explice totul. Lasă mister acolo unde trebuie să fie mister. La început nu înțelegi nici tu, ca cititor, ce caută o bibliotecă întreagă și provizii pentru ani buni în fundul unei gropi dintr-o fabrică uitată de lume. Și exact senzația asta de uite, ceva nu se leagă, dar vreau să aflu ce, te ține lipit de pagină.

Bătrânul îl întâmpină cu un cuțit aruncat spre față, pe care Mihai îl prinde fără să își dea seama cum. În clipa aia, ochii și mâinile lui încep să ardă, iar în jurul corpului apare o aură albastră. Băiatul nu devine erou pentru că vrea. Devine pentru că, fără să știe, a fost mereu.

Cartea pe care a scris-o un copil pentru alți copii

Aici e poate cel mai frumos amănunt din toată povestea. Autorul a început să scrie textul pe la 12 ani, în clasa a șaptea, și l-a publicat abia ca tânăr de 19 ani. Cu alte cuvinte, vocea care îi vorbește adolescentului tău nu e a unui adult care își imaginează cum gândește un puști de 13 ani. E a cuiva care chiar era acolo, recent.

Se vede în fiecare pagină. Mihai, personajul, vorbește despre Fortnite, despre Xbox, despre cum mamele îi trimit afară ca să își amintească, citez, cum să respire. Face glume cu Matrix și cu Star Wars, comandă un fresh de broccoli doar ca să fie invidiat la masă și, în mijlocul unei lupte cu monștri, are timp să se mire că arată ca în filme.

Pentru un cititor adult, tonul poate părea uneori prea relaxat. Pentru un adolescent, e fix invers. E felul lui de a vorbi, transpus pe hârtie fără filtrul lecției morale livrate de sus. Și asta schimbă tot, fiindcă un copil simte imediat când o carte îi vorbește de la egal la egal.

De ce prinde la adolescenți o poveste despre o groapă fără fund

Mecanismul e mai vechi decât pare. O groapă fără fund e o ușă deghizată. E exact pragul pe care orice adolescent simte că stă, fără să aibă cuvinte pentru asta. Pe de o parte, lumea cunoscută, școala, părinții, cartierul. Pe de alta, un necunoscut imens care îl cheamă și îl sperie în egală măsură.

Marile povești care au modelat copilăriile noastre folosesc același truc. Alice cade pe gaura iepurelui și ajunge în Țara Minunilor. Copiii din dulapul familiei Pevensie ajung în Narnia. Mereu e vorba de un loc obișnuit care ascunde o trecere spre altceva. Cartea de față pune aceeași trecere chiar lângă casă, într-o fabrică românească dezafectată, și aici cred că stă o bună parte din farmecul ei.

Pentru că un adolescent din România nu cade printr-un șifonier englezesc. El sare gardul unei fabrici părăsite, dintre care țara noastră, din păcate, are destule. Decorul îi e familiar, aproape personal. Iar când fundalul e al tău, e mult mai ușor să crezi că aventura ți s-ar putea întâmpla și ție.

Lumea de dincolo de groapă

Bătrânul din groapă se dovedește a fi chiar polițistul despre care vorbea legenda. Nu a murit, ci a rămas acolo, ascuns ani la rând, păzind o carte și un secret. Îl cheamă Marcus, iar împreună cu un alt polițist, Petre, îi dezvăluie lui Mihai cine este de fapt.

Există, undeva, o altă dimensiune. Un tărâm locuit de creaturi mitice, împărțit cândva în unsprezece sate. Acolo trăiesc laolaltă feline și elfi, pitici și vrăjitori, zâne și alte neamuri ciudate, fiecare cu firea și cu darurile lui. La originea acelei lumi stau douăsprezece ființe cu puteri asemănătoare zeilor, dintre care una, Mordil, întunericul întruchipat, a fost închisă într-o temniță adâncă pentru că nu putea fi ucisă.

Problema apare când cheia temniței este găsită. Aceeași cheie deschide și un portal către lumea noastră, iar de aici pornește un război vechi care, încet, începe să se reverse înspre Pământ. Felinele, acele creaturi pe jumătate om, pe jumătate pisică, sunt doar prima dovadă că ceva nu mai stă închis cum trebuie.

Detaliul care mi-a plăcut e cum lumea aceea cealaltă a descoperit, la rândul ei, omenirea. Pe vremea când oamenii încă învățau să stăpânească focul, regii satelor au deschis portalul și ne-au privit ca pe o specie ușor de cucerit. Unii au vrut să facă din oameni sclavi, alții s-au opus, și astfel a izbucnit un război care, peste secole, ajunge să îl prindă în mijloc și pe un puști de 13 ani din zilele noastre.

Iar Mihai, puștiul cu fresh de broccoli, află că el este reîncarnarea regelui stariunilor. O specie măruntă, albastră, cu cea mai bogată imaginație din toate și cu un singur defect pe care îl recunoaște imediat la el însuși. Sunt cam leneși și ar alege mereu somnul în locul muncii. Detaliul ăsta, mic și autoironic, spune mai mult despre tonul cărții decât orice rezumat.

Ce m-a surprins plăcut e cât de gândită e lumea din spate. La finalul cărții există chiar un mic glosar al satelor, cu firea fiecărei specii. Hermenii, de pildă, seamănă cu extratereștrii din filmele SF, sunt deștepți și vicleni, iar autorul te avertizează să nu te încrezi în promisiunile lor. Odixii merg pe linia samurailor, disciplinați și iuți, în timp ce piticii, deși morocănoși și zdrențuroși, ies cei mai harnici dintre toți, cu o legătură aparte cu pământul și cu subteranul.

Astfel de detalii nu sunt obligatorii într-o carte de debut. Faptul că un autor atât de tânăr s-a obosit să le construiască arată că povestea nu e o joacă scrisă într-o vacanță. E o lume gândită pe termen lung, cu reguli proprii, exact genul care îți face poftă de volumul următor.

Puteri, prietenie și frica de a nu fi destul

Când mâinile lui Mihai capătă o nuanță albastră și o sabie se transformă într-un creion, prima lui reacție nu e eroică. E un strigăt că se preface în ștrumf. Cartea nu se ia niciodată prea în serios, și totuși, sub stratul de glume, lucrează la ceva foarte serios.

Pentru ca misiunea să meargă mai departe, Mihai trebuie să găsească reîncarnarea unui paznic, iar aceasta se ascunde printre oamenii pe care îi cunoaște deja. Cu alte cuvinte, eroul nu poate reuși singur. Are nevoie de prieteni, de încredere, de oameni care să îi acopere spatele atunci când curajul lui se clatină.

E o lecție pe care adolescenții o aud des, dar pe care rareori o simt. Aici o simt, fiindcă vine ambalată în acțiune, în pericol și în replici care îi fac să zâmbească. Curajul nu înseamnă să nu îți fie frică, ci să faci pasul chiar și atunci când ți-e. Mihai face pasul de fiecare dată, deși de cele mai multe ori habar nu are ce îl așteaptă dincolo.

Și mai e un lucru pe care l-am apreciat. Eroul nostru se teme, ezită, face glume nelalocul lor ca să își ascundă spaima. Cu alte cuvinte, se poartă ca un copil real, nu ca un supererou de carton. Tocmai imperfecțiunile astea îl fac credibil, iar un cititor de aceeași vârstă se recunoaște în ele fără efort.

Ce câștigă, de fapt, un adolescent care citește cartea asta

Hai să fim sinceri pentru un moment. Nicio carte nu transformă peste noapte un copil care nu citește într-un cititor pasionat. Dar unele cărți deschid ușa. Iar asta e una dintre ele, pentru un motiv foarte concret. E scrisă astfel încât un puști să se recunoască în ea de la primele pagini.

Vocabularul e al lor, la fel și referințele, fie că vorbim de jocuri video sau de filme. Capitolele sunt scurte, iar ritmul nu lasă timp de plictiseală. Pentru un adolescent obișnuit cu derulatul rapid pe ecran, structura asta e prietenoasă, nu intimidantă.

Apoi mai e ceva, mai greu de pus în cuvinte. Când un copil de gimnaziu descoperă că autorul a scris cartea la o vârstă apropiată de a lui, se petrece un mic declic. Dintr-o dată, scrisul nu mai pare o treabă pentru adulți serioși din manuale. Devine ceva ce ar putea face și el, într-o bună zi, dacă are o poveste în cap și răbdare să o aștearnă pe hârtie.

Pe lângă plăcerea lecturii, cartea strecoară pe nesimțite teme care contează la vârsta asta. Vorbește despre loialitate și sacrificiu, despre curajul de a-ți privi temerile în față și despre cât de mult contează să ai oameni lângă tine când dai de greu. Nu le predă, le povestește. Și exact așa rămân ele.

Mai bine pe ecran sau pe pagină

Știu obiecția, am auzit-o de o mie de ori. La ce bun o carte, când copilul are oricum jocuri, clipuri și seriale la un singur clic distanță. E o întrebare corectă, n-o să mă prefac că nu e.

Numai că lectura face ceva ce ecranul rapid nu face. Te obligă să construiești tu, în cap, fabrica aceea părăsită, groapa, aura albastră din jurul mâinilor lui Mihai. Imaginația lucrează, nu primește totul mestecat. Iar un adolescent care își antrenează imaginația azi devine adultul care găsește soluții mâine, chiar dacă legătura asta pare exagerată în clipa de față.

Frumusețea cărții de față e că nu se pune de-a curmezișul lumii digitale a copilului. Dimpotrivă, îi vorbește cu referințele ei, jocuri, filme, glume. E ca un fel de pod între ecran și pagină. Începi pe terenul lui, cu Fortnite și replici din Matrix, și termini, fără să-ți dai seama, cu un roman întreg citit.

O recunoaștere care confirmă talentul

Nu e vorba doar de entuziasmul unor părinți sau de o curiozitate locală. Autorul a primit premiul pentru Carte de debut din partea Ligii Scriitorilor din România, o distincție care cântărește serios pentru un scriitor aflat la prima lui apariție publică.

Premiul i-a fost înmânat în cadru festiv de președintele Ligii, domnul Al. Florin Țene. Pentru un tânăr de 19 ani, gestul ăsta înseamnă mult mai mult decât o diplomă. E semnul că o instituție respectată a privit munca lui și a spus, în esență, că merită citită.

Iar pentru un adolescent care abia se apropie de carte, vestea aceasta funcționează ca o garanție prietenoasă. Nu citește o joacă oarecare, ci o poveste pe care niște oameni care se pricep au considerat-o demnă de premiat.

Mi se pare important și pentru un alt motiv. La noi, premiile literare merg de obicei spre nume deja cunoscute, spre autori cu cariere lungi în spate. Când o astfel de distincție ajunge la un debutant de 19 ani, e și un semnal că ușa rămâne deschisă pentru cei tineri. Iar copilul tău, dacă se prinde de povestea asta, primește indirect aceeași încurajare. Se poate, dacă ai ceva de spus și curajul să o spui.

Unde găsești cartea și cum o aduci acasă

Vestea bună e că nu trebuie să o cauți prin anticariate sau pe la lansări. Cartea face parte din seria Călătorie spre început, iar autorul a anunțat deja că plănuiește să extindă povestea pe încă patru sau cinci volume. Cu alte cuvinte, dacă adolescentul tău se prinde de primul, are unde continua.

Romanul “Drumul catre o alta dimensiune” de Bradu Mihai Dan se poate comanda online de pe Carturesti.ro, unde apare la secțiunea de fantasy pentru copii, și de pe Libris.ro. Sunt cele mai simple două variante prin care ajunge repede în ghiozdanul sau pe noptiera celui mic.

Personal, aș alege oricare dintre cele două librării online, în funcție de unde prinzi un transport mai bun. Important e că vorbim de surse sigure, cu livrare la domiciliu, fără bătăi de cap. Iar dacă ai un copil care încă se uită strâmb la cărți, poate că tocmai o groapă fără fund de lângă Cluj e momeala perfectă.

Ușa rămâne deschisă pentru ce vine

Mi-a rămas în minte, după ce am închis cartea, imaginea acelei uși uriașe din capătul gropii. Mihai o împinge fără să știe ce e dincolo, și exact asta face și un cititor tânăr când deschide primul roman care chiar îi place. Nu știe încă, dar tocmai a pășit pe un drum lung.

Cartea asta nu pretinde că e marea literatură a secolului. Pretinde, în schimb, ceva mai prețios pentru un părinte. Vrea să țină un copil cu ochii pe pagină până la capăt, iar pe parcurs să îi strecoare câteva idei despre curaj și prietenie. Reușește. Și, dacă ai noroc, după ultimul capitol copilul tău o să întrebe singur când apare următorul.

Asta, sincer, e tot ce îți poți dori de la o carte de debut. Să lase ușa întredeschisă și pe cititor cu chef de mai mult.

Fișa cărții pentru părinți grăbiți